Dor de Tatiana...sau despre lacrima unui artist !

Putine lucruri mai au cate ceva din durabilitatea de altadata . Sa nu mai spun de fapte. Din ce in ce mai putini iti mai raspund la buna ziua si tot mai mic e numarul celor care-si mai aduc aminte de binefacatori...

Acum cateva zile am cantat la zilele Fagarasului, un recital sustinut afara, la portile Cetatii, in fata mai multor mii de oameni veniti sa asculte folk ! Inainte de a intra in scena, Sorin Manduc primarul orasului m-a luat deoparte si mi-a adus aminte cum intr-o seara, acum vreo 25 de ani, pe stadionul din localitate, la o intamplare Cenaclul Flacara, canta pentru prima oara pe o asa scena, o cantareata firava, timida, privind mai mult in jos decat in jur, raspunzand doar la intrebari. De Tatiana era vorba, Tatiana Filipoiu cea de atunci, Tatiana Stepa de mai ieri si pentru totdeauna . Aproape ca uitasem ca ‘Bosul’ ne numise pe mine si pe Victor sa ascultam in seara aceea, seara debutului ei in Cenaclu, pe toti cei care doreau sa urce pe scena, si nu erau putini . Dupa debut, ea avea sa-si spuna invariabil, si cu oarecare mandrie : Tatiana Stepa, din Fagaras ! N-a uitat niciodata ca a plecat din Lupeni, mai tarziu reintorcandu-se pentru ca mai apoi sa-l parareasca din nou, insa niciodata definitiv. Am aflat mult mai tarziu ca a lucrat in mina, am aflat cat de mult a fost ‘ajutata’ de comunistii din acea vreme sa supravietuiasca intr-o perioada in care, ar fi trebuit sa se mandreasca cu ea, nu s-o dispretuiasca . Ea nu s-a plans nici atunci, nici mai tarziu, spunand ca a fost viata ei si ca asa i-a fost dat s-o traiasca . De ce-ti spun toate astea ?...poate pentru ca vreau sa stii si de la mine cine a fost ea, cat a suferit si n-a vrut sa afle lumea, cat de mult a iubit scena, si de ce n-au interesat-o niciodata prostiile legate de look, trend, vestimentatie la moda, popularitate rau inteleasa sau rating ! Rating...de parca Iisus a avut rating atunci cand a fost preferat Barabas in locul Lui, la acea judecata stramba care avea sa schimbe lumea intr-una poate mai atenta si sigur mai smerita .
Cantam deseori pe aceiasi scena si uneori venea fara s-o simt pentru ca mai apoi sa dispara odata cu terminarea cantecului ! O facea la mai multe cantece, dar la ‘Antiprimavara’, nu lipsea niciodata ! Cand terminam cantecul nu mai era acolo, si eu nu mai aveam cum sa-i multumesc ! De ceva vreme o caut pe scena si gasesc un microfon gol in dreapta mea. De ceva vreme uita sa vina la intalnire si parca ne-ar spune...’lasati, cantati inainte ca eu tot acolo sunt chiar daca nu ma zariti, eu tot acolo voi fi si cand voi veti incepe sa ma uitati’. Nu stiu daca e potrivit, moral, la timp sau la netimp, inca devreme sau poate prea tarziu sa mai vorbesc si eu desprea toate astea ! Si in fond de ce sa nu spun ?...că mort e cel ce e uitat, cel caruia nu i se mai pronunta numele, si cel pe care nu ti-l mai aduci in minte decat foarte rar ! Nu te uita asa la mine ca stiu ce spun, sunt omul potrivit sa-ti vorbesc de asa ceva, si cu atat mai mult iata, acum de ea ! Aproape de Craciunul trecut am cantat mai mult impreuna. Asa a fost sa fie ! De cum ma vedea, venea direct spre mine si ramaneam mai mult timp fata in fata, ea tacand, eu neintreband, ea privind mai mult in jos, eu intelegand...apoi cantam ! Ciudat, isi purta boala ca pe o emblema, cred ca nici macar n-o ura...odata mi-a spus ca i-a placut cand am spus ca eu nu privesc niciodata cu ura spre cer ! Amandoi am pierdut pe drum pe cate cineva drag, prea drag...pierderi ireparabile, inevitabile, daca crezi ca totul e dinainte prestabilit, pentru noi venite la netimp...dar cine sunt eu sa spun despre ce e drept, despre ce e nedrept ! Numai Dumnezeu stie ce face, ca El are pentru fiecare dintre noi cate un plan !
Versul lui Adrian Paunescu i s-a potrivit ca o manusa pe cantecul ei poate prea trist ! Ca si pentru mine, sau pentru Stefan, Vintila, sau pentru Victor ! Ca-ntr-o padure fara copaci, pe un pat prea curand parasit, mai aud si acum o serenada cantata seara, fara luna, ilogica ei serenada, ca o soapta, ca un urlet, ca un semn, ca un poem...ca acea durere femeiasca purtata cu demnitate, discretie, fara umilinta, abia daca a mai avut timp sa-si dea jos o masca de care numai ea stia, ...in timp ce noi, schimbam pentru a doua oara costumul cu unul nou, de clovn, pentru a nu intarzia la Carnaval ! Zambiti sau plangeti ! Cui ii mai pasa azi ce se mai intampla dupa fard, cui ii mai pasa azi de lacrima unui artist ! Poate cadea oriunde, oricand si cu orice zgomot pe podea ! N-o va auzi nimeni !

/noi suntem fii veacului bolnav/noi suntem cancerosii de elita/nu ne mai vindecam cu nici un praf/bieti Iovi, pe o planeta parasita/...

.../stupizi actori ai tragicului rol/mai si avem puterea inumana/de a vorbi despre aceasta rana/ce va lasa pamantul sterp, si gol/ !

Muzica, Vasile Seicaru
Versuri, Adrian Paunescu
Stare si interpretare, Tatiana Stepa

(Scris anul trecut, aparut in "Flacara lui Adrian Paunescu")